Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA LEILA MEDINA

prezentate la 19 noiembrie 2026(1)

Cauza C‑643/25

Bundesverband der Verbraucherzentralen und Verbraucherverbände - Verbraucherzentrale Bundesverband e.V.

împotriva

Meta Platforms Ireland Limited

[cerere de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania)]

„ Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 2005/29/CE – Practici comerciale neloiale – Practicile comerciale ale întreprinderilor față de consumatori – Articolul 5 alineatul (5) – Punctul 20 din anexa I – Practici comerciale considerate neloiale în orice situație – Descrierea unui produs ca «gratuit», «bonus» sau «fără taxe» – Punerea la dispoziție a unei rețele sociale – Înregistrare condiționată de divulgarea datelor cu caracter personal și de consimțământul pentru utilizarea acestora în scopuri comerciale – Noțiunea de costuri care trebuie «plătite» ”






1.        Prezenta cerere de decizie preliminară are ca obiect mențiunea „Facebook ist und bleibt kostenlos” („Facebook este gratis și așa va rămâne”) (denumită în continuare „mențiunea în cauză”), care a fost afișată pe pagina de înregistrare în limba germană a site‑ului internet al rețelei sociale online Facebook în luna februarie 2015.

2.        Curtea trebuie să stabilească dacă, atunci când se înregistrează ca utilizator al rețelei sociale și divulgă date cu caracter personal în scopuri comerciale, un consumator „trebuie să plătească” efectiv o sumă în sensul punctului 20 din anexa I la Directiva 2005/29/CE(2), și anume o sumă în plus față de costurile pe care le implică reacția sa pozitivă la practica comercială și ridicarea sau livrarea articolului. Dacă aceasta este situația, faptul de a descrie respectivul serviciu ca gratuit ar constitui o practică comercială neloială în orice situație, în temeiul respectivei dispoziții.

3.        Cererea a fost formulată în cadrul unui litigiu între Bundesverband der Verbraucherzentralen und Verbraucherverbände – Verbraucherzentrale Bundesverband e.V. (Uniunea Federală a Organizațiilor și Asociațiilor de Consumatori din Germania) (denumită în continuare „Uniunea Federală”), pe de o parte, și Meta Platforms Ireland Limited (denumită în continuare „Meta”), care exploatează Facebook în Uniunea Europeană, pe de altă parte.

I.      Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

1.      Directiva 2005/29

4.        Considerentele (7), (11), (13), (14) și (17) ale Directivei 2005/29 au următorul cuprins:

„(7)      Prezenta directivă reglementează practicile comerciale cu scopul direct de influențare a deciziilor comerciale ale consumatorilor în legătură cu produsele. […]

[…]

(11)      Nivelul crescut al convergenței realizate prin apropierea dispozițiilor de drept intern în baza prezentei directive creează un nivel comun ridicat de protecție a consumatorilor. Prezenta directivă stabilește o interdicție generală unică a practicilor comerciale neloiale care denaturează comportamentul economic al consumatorilor. De asemenea, directiva stabilește norme privind practicile comerciale agresive, care nu sunt reglementate în prezent la nivel comunitar.

[…]

(13)      Pentru a realiza obiectivele Comunității prin eliminarea barierelor de pe piața internă, este necesar să se înlocuiască clauzele generale și principiile juridice divergente existente ale statelor membre. Astfel, interdicția generală comună și unică instituită de prezenta directivă reglementează practicile comerciale neloiale ce denaturează comportamentul economic al consumatorilor. Pentru a consolida încrederea consumatorilor, interdicția generală ar trebui să se aplice și în cazul practicilor comerciale neloiale utilizate în afara oricăror relații contractuale între comerciant și consumator sau după încheierea unui contract și pe perioada de valabilitate a acestuia. Interdicția generală este elaborată pe baza normelor privind două tipuri de practici comerciale care sunt de departe cele mai comune, anume practicile comerciale înșelătoare și practicile comerciale agresive.

(14)      Este de dorit ca definiția practicilor comerciale înșelătoare să includă practicile, inclusiv publicitatea înșelătoare, care induc în eroare consumatorii și îi împiedică să facă o alegere în cunoștință de cauză, deci eficientă. […] Abordarea adoptată în prezenta directivă pentru o armonizare completă nu exclude posibilitatea ca statele membre să specifice în legislația lor internă principalele caracteristici ale produselor specifice, de exemplu obiectele de colecție sau aparatura electrocasnică, a căror omisiune ar fi semnificativă atunci când se face o invitație de a cumpăra. […]

[…]

(17)      Este recomandabil ca practicile comerciale neloiale în toate situațiile să fie identificate pentru a asigura o securitate juridică mai mare. În consecință, anexa I cuprinde lista completă a tuturor practicilor de acest fel. Acestea sunt singurele practici comerciale care pot fi considerate neloiale fără o evaluare de la caz la caz în conformitate cu dispozițiile articolelor 5-9. Lista poate fi modificată numai prin revizuirea directivei.”

5.        Articolul 2 din Directiva 2005/29, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive:

[…]

(c)      «produs» înseamnă orice bunuri sau servicii, inclusiv bunuri imobile, drepturi și obligații;

(d)      «practici ale întreprinderilor față de consumatori» (denumite în continuare practici comerciale) înseamnă orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori;

[…]”

6.        Litera (c) a articolului 2 din Directiva 2005/29 a fost înlocuită ulterior prin articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva (UE) 2019/2161(3) și are în prezent următorul cuprins:

„«produs» înseamnă orice bun sau serviciu, inclusiv bunuri imobile, servicii digitale și conținut digital, precum și drepturi și obligații;”

7.        Articolul 5 din Directiva 2005/29, intitulat „Interzicerea practicilor comerciale neloiale” prevede următoarele:

„(1)      Se interzic practicile comerciale neloiale.

[…]

(5)      Anexa I conține lista practicilor comerciale considerate neloiale în orice situație. Lista unică se aplică în toate statele membre și poate fi modificată numai prin revizuirea prezentei directive.”

8.        Anexa I la respectiva directivă, intitulată „Practici comerciale considerate neloiale în orice situație”, prevede la punctul 20:

„A descrie un produs ca «gratuit», «bonus», «fără taxe» sau în termeni similari în cazul în care consumatorul trebuie să plătească o sumă în plus față de costurile pe care le implică reacția sa pozitivă la practica comercială și ridicarea sau livrarea articolului.”

2.      Directiva (UE) 2019/770

9.        Considerentul (24) al Directivei (UE) 2019/770(4) este redactat astfel:

„Conținutul digital și serviciile digitale sunt adesea furnizate și în cazul în care consumatorul nu plătește un preț, ci îi furnizează comerciantului date cu caracter personal. Aceste modele de afaceri sunt utilizate în diferite forme pe o parte semnificativă a pieței. Deși recunoaște pe deplin că protecția datelor cu caracter personal este un drept fundamental și, așadar, datele cu caracter personal nu pot fi considerate o marfă, prezenta directivă ar trebui să asigure faptul că, în contextul acestor modele de afaceri, consumatorii au dreptul la măsuri corective contractuale. […] Datele cu caracter personal ar putea fi furnizate comerciantului fie în momentul încheierii contractului, fie ulterior, de exemplu atunci când consumatorul își dă consimțământul ca comerciantul să utilizeze datele cu caracter personal pe care consumatorul le‑ar putea încărca sau le‑ar putea crea cu ajutorul conținutului digital sau al serviciului digital. […] De exemplu, prezenta directivă ar trebui să se aplice în cazul în care consumatorul deschide un cont pe o platformă de comunicare socială și pune la dispoziția comerciantului numele și adresa de e‑mail, care sunt folosite și pentru alte scopuri decât simpla furnizare a conținutului digital sau a serviciului digital sau respectarea cerințelor legale. Prezenta directivă ar trebui să se aplice, de asemenea, și în cazul în care consumatorul își dă consimțământul ca orice material care constituie date cu caracter personal, cum ar fi fotografiile sau postările pe care le încarcă, să fie prelucrate de comerciant în scopuri de marketing. Totuși, statele membre ar trebui să dispună de libertatea de a decide dacă sunt respectate dispozițiile de drept intern privind încheierea, existența și valabilitatea contractelor.”

10.      Articolul 3 din Directiva 2019/770, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1):

„Prezenta directivă se aplică oricărui contract în care comerciantul furnizează sau se angajează să furnizeze consumatorului conținut digital sau un serviciu digital, iar consumatorul plătește sau se angajează să plătească un preț.

Prezenta directivă se aplică și atunci când comerciantul furnizează sau se angajează să furnizeze consumatorului conținut digital sau un serviciu digital, iar consumatorul furnizează sau se angajează să furnizeze comerciantului date cu caracter personal, cu excepția cazului în care datele cu caracter personal furnizate de consumator sunt prelucrate exclusiv de către comerciant pentru furnizarea conținutului digital sau a serviciului digital în conformitate cu prezenta directivă sau pentru a‑i permite comerciantului să respecte cerințele legale la care este supus, iar acesta nu prelucrează aceste date în niciun alt scop.”

3.      Directiva 2011/83/UE

11.      Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2011/83/UE(5), intitulat „Domeniu de aplicare”, prevedea în versiunea aplicabilă la momentul faptelor din litigiul principal:

„Prezenta directivă se aplică, conform condițiilor și în limitele stabilite în dispozițiile sale, oricărui contract încheiat între un comerciant și un consumator. Ea se aplică și contractelor de furnizare a apei, gazelor, energiei electrice sau încălzirii centralizate, inclusiv de către furnizorii publici, în măsura în care aceste utilități sunt furnizate pe bază contractuală.”

12.      Articolul 4 punctul 2 din Directiva 2019/2161 a modificat respectiva dispoziție în privința a două aspecte. În primul rând, alineatul (1) a fost înlocuit cu următorul text:

„(1)      Prezenta directivă se aplică, conform condițiilor și în limitele stabilite în dispozițiile sale, oricărui contract încheiat între un comerciant și un consumator, prin care consumatorul plătește sau se angajează la plata prețului. Directiva se aplică contractelor de furnizare a apei, gazelor, energiei electrice sau încălzirii centralizate, inclusiv de către furnizorii publici, în măsura în care aceste utilități sunt furnizate pe bază contractuală.”

13.      În al doilea rând, a fost introdus alineatul (1a):

„Prezenta directivă se aplică, de asemenea, în cazul în care comerciantul furnizează sau se angajează să furnizeze consumatorului conținut digital care nu este livrat pe un suport material sau un serviciu digital, iar consumatorul furnizează sau se angajează să furnizeze comerciantului date cu caracter personal, cu excepția cazului în care datele cu caracter personal furnizate de consumator sunt prelucrate exclusiv de către comerciant pentru furnizarea conținutului digital care nu este livrat pe un suport material sau a serviciului digital în conformitate cu prezenta directivă sau pentru a‑i permite comerciantului să respecte cerințele legale la care este supus, iar comerciantul nu prelucrează aceste date în niciun alt scop.”

14.      Considerentul (31) al Directivei 2019/2161 enunță:

„Conținutul digital și serviciile digitale sunt adesea furnizate online în temeiul unor contracte în temeiul cărora consumatorul nu plătește un preț, ci îi furnizează comerciantului date cu caracter personal. Directiva 2011/83/UE se aplică deja în cazul contractelor de furnizare de conținut digital care nu este livrat pe un suport material (de exemplu furnizarea de conținut digital online), indiferent dacă se plătește un preț în bani de către consumator sau dacă acesta furnizează date cu caracter personal. Totuși, directiva menționată se aplică numai contractelor de prestări de servicii, inclusiv contractelor pentru servicii digitale, în temeiul cărora consumatorul plătește sau se angajează să plătească un preț. În consecință, directiva menționată nu se aplică în cazul contractelor pentru servicii digitale în temeiul cărora consumatorul îi furnizează comerciantului date cu caracter personal, fără să plătească niciun preț. Având în vedere asemănările și caracterul interschimbabil ale serviciilor digitale prestate în schimbul unui preț și ale serviciilor digitale prestate în schimbul datelor cu caracter personal, acestea ar trebui să fie supuse acelorași norme în temeiul directivei menționate.”

4.      Codul european al comunicațiilor electronice

15.      Considerentul (16) al Directivei (UE) 2018/1972(6) (denumită în continuare „Codul european al comunicațiilor electronice”) are următorul cuprins:

„Pentru a intra sub incidența definiției referitoare la serviciul de comunicații electronice, un serviciu trebuie să fie prestat în mod normal în schimbul unei remunerații. În economia digitală, participanții pe piață consideră din ce în ce mai mult că informațiile despre utilizatori au o valoare monetară. Serviciile de comunicații electronice sunt adesea furnizate utilizatorului final nu numai în schimbul unei contraprestații pecuniare, dar din ce în ce mai mult și în special în schimbul furnizării de date cu caracter personal sau a altor date. Noțiunea de remunerație ar trebui, prin urmare, să includă situațiile în care furnizorul unui serviciu solicită și utilizatorul final pune cu bună știință la dispoziția furnizorului respectiv date cu caracter personal, în sensul [RGPD(7)], ori alte date, în mod direct sau indirect. De asemenea, această noțiune ar trebui să includă și situațiile în care utilizatorul final permite accesul la informații fără să le ofere în mod activ, cum ar fi datele cu caracter personal, inclusiv adresa IP, sau alte informații generate automat, cum ar fi informațiile colectate și transmise de un cookie. În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Curtea de Justiție) privind articolul 57 din TFUE […], există o remunerație în sensul TFUE și în cazul în care furnizorul serviciului este plătit de un terț și nu de către destinatarul serviciului. Noțiunea de remunerație ar trebui, prin urmare, să includă și situațiile în care utilizatorul final este expus anunțurilor publicitare, ca o condiție pentru acordarea accesului la serviciu, sau situațiile în care furnizorul serviciului stabilește un echivalent monetar pentru datele cu caracter personal pe care le‑a colectat în conformitate cu [RGPD].”

B.      Dreptul german

16.      Gesetz gegen den unlauteren Wettbewerb (Legea privind combaterea concurenței neloiale) (denumită în continuare „UWG”)(8), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede la articolul 3 alineatul (1) că practicile comerciale neloiale sunt interzise prin lege, iar la articolul 3 alineatul (3) că practicile comerciale adresate consumatorilor enumerate în anexa la această lege sunt nelegale în orice situație.

17.      În temeiul primului fragment de teză a punctului 21 din anexa la articolul 3 alineatul (3) din UWG, în versiunea în vigoare la momentul faptelor, oferirea unui produs sau a unui serviciu ca fiind „gratuit”, „bonus”, „fără taxe” sau în termeni similari în cazul în care anumite costuri trebuie totuși suportate în această privință constituie o practică comercială nelegală, în sensul articolului 3 alineatul (3) din UWG.

18.      În temeiul primului fragment de teză a punctului 20 din anexa la articolul 3 alineatul (3) din UWG, în versiunea în vigoare în prezent, care acum se intitulează „Publicitate înșelătoare prin care se pretinde că un lucru este gratuit”, oferirea unui produs sau a unui serviciu ca fiind „gratuit”, „bonus”, „fără taxe” sau în termeni similari, ca practică comercială adresată consumatorilor, este întotdeauna nelegală în cazul în care anumite costuri trebuie totuși suportate pentru produsul sau serviciul respectiv.

II.    Litigiul principal și întrebarea preliminară

19.      Uniunea Federală este o asociație a organizațiilor de consumatori. Aceasta susține că utilizarea Facebook nu este gratuită, având în vedere că utilizatorii furnizează datele lor cu caracter personal în schimbul acestei utilizări. Uniunea federală susține, așadar, că mențiunea în cauză este înșelătoare și constituie o practică comercială neloială.

20.      Uniunea Federală a introdus o acțiune la Landgericht Berlin (Tribunalul Regional din Berlin, Germania), prin care urmărea obligarea Meta să se abțină de la utilizarea mențiunii în cauză pe site‑ul său internet în cadrul activităților sale comerciale cu consumatorii care sunt rezidenți în Germania. Prin decizia din 16 ianuarie 2018, respectiva instanță a respins acțiunea. Ea a statuat că dispoziția națională de transpunere a punctului 20 din anexa I la Directiva 2005/29 se aplică numai în cazul în care există costuri ascunse, în sensul unei obligații de plată directe sau indirecte ori al unei sarcini financiare impuse consumatorului. Instanța a precizat de asemenea că divulgarea datelor cu caracter personal și consimțământul necesar pentru prelucrarea acestora afectează consumatorul numai în ceea ce privește interesele sale nemateriale, și anume dreptul la autodeterminare în materie de informații. Prin decizia din 20 decembrie 2019, Kammergericht (Tribunalul Regional Superior din Berlin, Germania) a respins apelul formulat de Uniunea Federală împotriva deciziei menționate.

21.      Uniunea Federală a introdus ulterior un recurs la Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), care reprezintă instanța de trimitere.

22.      Potrivit respectivei instanțe, modul de redactare a punctului 20 din anexa I la Directiva 2005/29 și, prin urmare, dispoziția națională de transpunere a acesteia pot fi interpretate în mai multe moduri. Aceasta observă că noțiunea de costuri care trebuie plătite include în orice caz sarcinile care diminuează patrimoniul consumatorului. În plus, divulgarea datelor cu caracter personal și consimțământul pentru prelucrarea acestor date în scopuri comerciale pot fi considerate ca intrând sub incidența respectivei noțiuni de costuri, având în vedere că astfel de date constituie un activ de valoare pentru întreprinderea care le exploatează. Instanța de trimitere consideră că contextul și obiectivul respectivei dispoziții în cadrul dreptului Uniunii privind protecția consumatorilor pot susține o astfel de interpretare. Cu toate acestea, instanța de trimitere, ale cărei decizii nu sunt supuse căilor de atac, consideră că răspunsul la respectiva întrebare nu se impune cu o asemenea evidență încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile(9).

23.      În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Noțiunea de «costuri» în sensul punctului 20 din anexa I coroborat cu articolul 5 alineatul (5) din [Directiva 2005/29] include și divulgarea datelor cu caracter personal și consimțământul pentru utilizarea acestora în scopuri comerciale?”

III. Apreciere

24.      Instanța de trimitere ridică în esență problema dacă noțiunea de „costuri”, în sensul punctului 20 din anexa I la Directiva 2005/29 coroborat cu articolul 5 alineatul (5) din această directivă, include divulgarea datelor cu caracter personal de către consumatori și consimțământul acestora pentru utilizarea respectivelor date în scopuri comerciale.

25.      Înainte de a aborda întrebarea adresată, trebuie să se observe în primul rând că, în ceea ce privește domeniul de aplicare al Directivei 2005/29, articolul 2 litera (c) din aceasta prevede că noțiunea de „produs” trebuie înțeleasă în sens larg ca însemnând „orice bun sau serviciu”. Exploatarea unei rețele sociale precum Facebook și punerea acesteia la dispoziția utilizatorilor constituie un serviciu în sensul respectivei dispoziții. Această concluzie a fost valabilă la momentul faptelor care au dat naștere litigiului național și rămâne valabilă și în urma modificării introduse prin Directiva 2019/2161, care prevede în mod expres că definiția noțiunii de „produs” include și serviciile digitale și conținutul digital(10). În plus, descrierea unui astfel de serviciu ca gratuit pe pagina prin intermediul căreia utilizatorii se înregistrează constituie o practică comercială a întreprinderii față de consumatori, în sensul articolului 2 litera (d) din respectiva directivă, fiind o reprezentare care se află în directă legătură cu promovarea unui produs. Rezultă că o practică precum cea în discuție în litigiul principal intră în domeniul material de aplicare al Directivei 2005/29.

26.      În al doilea rând, în ceea ce privește domeniul temporal de aplicare, din decizia de trimitere rezultă că mențiunea în cauză a fost publicată pe site‑ul internet al Facebook în luna februarie 2015. Instanța de trimitere explică faptul că somația solicitată în litigiul principal presupune caracterul nelegal al comportamentului atât la momentul faptelor care au dat naștere respectivei proceduri, cât și la data ședinței desfășurate în procedura de recurs, care a avut loc la 3 iulie 2025(11). Nici articolul 5 din Directiva 2005/29, nici punctul 20 din anexa I la aceasta nu s‑au numărat printre dispozițiile modificate prin Directiva 2019/2161 și ambele au rămas neschimbate în toată perioada respectivă(12). Rezultă că analiza pe care o vom efectua în cele ce urmează este valabilă în raport cu ambele momente la care face referire instanța națională.

27.      Pe fond, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2005/29 interzice practicile comerciale neloiale. Articolul 5 alineatul (5) prevede că anexa I la această directivă conține lista practicilor comerciale considerate neloiale în orice situație. În această privință, considerentul (17) al respectivei directive stabilește în mod explicit că practicile enumerate în anexa I vor fi considerate neloiale fără a fi necesar să facă obiectul unei evaluări de la caz la caz în conformitate cu dispozițiile articolelor 5-9(13). Potrivit punctului 20 din anexa I la directiva menționată, respectiva categorie de practici include faptul de „[a] descrie un produs ca «gratuit», «bonus», «fără taxe» sau în termeni similari în cazul în care consumatorul trebuie să plătească o sumă în plus față de costurile pe care le implică reacția sa pozitivă la practica comercială și ridicarea sau livrarea articolului”.

28.      Întrebarea preliminară este formulată în termeni de „costuri” pe care consumatorul trebuie să le „plătească”, ceea ce reflectă versiunea în limba germană a punctului 20 din anexa I, potrivit căruia interdicția se aplică în cazul în care consumatorul trebuie să suporte costuri suplimentare – „weitere Kosten” – altele decât cele care sunt inevitabile. Cu toate acestea, în alte versiuni lingvistice, respectivul punct nu face referire la costuri, ci la ceea ce consumatorul „trebuie să plătească” în plus față de costurile inevitabile, pe care le exclude din domeniul său de aplicare(14). Prin urmare, noțiunea care necesită interpretare este cea care se referă la ceea ce consumatorul „trebuie să plătească” în sensul respectivului punct și acesta este sensul în care va fi înțeles termenul de „costuri” utilizat în cuprinsul întrebării preliminare.

29.      În această privință, trebuie reamintit faptul că, în interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama de formularea acestei dispoziții, de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte(15).

A.      Interpretarea literală

30.      În ceea ce privește modul de redactare a punctului 20 din anexa I la Directiva 2005/29, trebuie observat că diferitele versiuni lingvistice nu utilizează aceeași terminologie pentru a descrie sarcina impusă consumatorului. În acest sens, se pot distinge trei grupuri de versiuni.

31.      În primul grup, termenii utilizați desemnează plata unei sume(16).

32.      În al doilea grup, semnificația termenilor utilizați se extinde până la a include suportarea unei obligații de orice natură, inclusiv o contraprestație care nu este de natură pecuniară, dar are valoare economică(17). Versiunea în limba germană, care este limba de procedură și versiunea în care a fost formulată mențiunea în cauză, aparține acestui al doilea grup.

33.      În al treilea grup, termenii utilizați permit ambele interpretări: un verb care desemnează o plată, care sugerează în mod obișnuit o sumă, este asociat cu o expresie nedefinită, care nu precizează nimic cu privire la ceea ce se plătește în plus față de costurile excluse sau cu privire la forma luată de respectiva plată(18).

34.      Rezultă că modul de redactare a punctului 20 din anexa I la Directiva 2005/29 nu este uniform. Mai multe versiuni impun plata unei sume, altele implică o contraprestație care are valoare economică și încă altele admit ambele interpretări. Prin urmare, modul de redactare în sine nu permite să se stabilească dacă o contraprestație diferită de contraprestația în bani intră sub incidența dispoziției menționate.

35.      În această privință, trebuie să se precizeze că, atunci când a interpretat o altă parte a aceleiași anexe, Curtea a abordat deja problema unei divergențe între versiunile lingvistice referitoare la noțiunea de plată, pronunțându‑se în favoarea unei interpretări mai largi. În Hotărârea Peek & Cloppenburg(19), Curtea a interpretat prima teză a punctului 11 din anexa I la Directiva 2005/29(20). Aceasta a constatat că în anumite versiuni lingvistice au fost utilizați termeni care sugerează plăți, în sensul vărsării unei sume(21), în timp ce în altele au fost utilizați termeni mai generici(22). După ce a examinat dispoziția ținând seama de contextul și de obiectivele acesteia, Curtea nu a limitat domeniul său de aplicare la o plată de natură monetară. Ea a statuat că un comerciant „plătește” pentru o promovare atunci când furnizează o contraprestație care are valoare patrimonială, indiferent dacă sub forma vărsării unei sume sau sub orice altă formă, atunci când există o legătură certă între respectiva contraprestație și publicare(23). Prin urmare, faptul că punctul 20 din anexa I utilizează un verb care desemnează o plată nu limitează în sine și prin el însuși această dispoziție la o plată de natură monetară.

36.      În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, formularea unei dispoziții de drept al Uniunii într‑o anumită limbă nu poate constitui unicul temei pentru interpretarea acestei dispoziții și nici nu se poate atribui respectivei formulări un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. Necesitatea aplicării și, prin urmare, a interpretării uniforme a unui act al Uniunii exclude posibilitatea ca acesta să fie privit în mod izolat, prin raportare doar la una dintre versiunile sale lingvistice. În schimb, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acestuia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte(24).

B.      Interpretarea contextuală

37.      Astfel cum am precizat deja(25), în prezenta cauză, legalitatea comportamentului trebuia examinată atât în luna februarie 2015, cât și la data ședinței desfășurate în procedura de recurs, care a avut loc la 3 iulie 2025. Mai multe instrumente la care vom face referire mai jos au fost adoptate între aceste două date. Prezentele concluzii nu fac referire la aceste instrumente ca modificând semnificația punctului 20 din anexa I la Directiva 2005/29, care a rămas neschimbat. Intenția este mai degrabă de a arăta modul în care legiuitorul Uniunii a ajuns să califice furnizarea de date cu caracter personal în schimbul unui serviciu digital.

1.      Coerența internă a anexei I la Directiva 2005/29

38.      Astfel cum am subliniat deja(26), în Hotărârea Peek & Cloppenburg, Curtea a statuat că un comerciant plătește pentru promovarea unui produs (practică denumită în mod obișnuit „reportaj publicitar”(27)), în sensul primei teze a punctului 11 din anexa I la Directiva 2005/29, atunci când furnizează o contraprestație care are valoare patrimonială, indiferent dacă sub forma vărsării unei sume sau sub orice altă formă, atunci când există o legătură certă între respectiva contraprestație și publicare(28). În respectiva cauză, avantajul a constat în punerea gratuită la dispoziție de către comerciantul care a publicat anunțul în favoarea societății care a editat publicația a unor imagini protejate de drepturi de utilizare(29). Prin urmare, comerciantul care a publicat anunțul nu a plătit o sumă, ci mai degrabă a acordat un drept de utilizare a unor imagini, pe care, din câte rezultă din hotărâre, continua să le dețină. Cu toate acestea, Curtea a statuat că respectivul avantaj putea constitui o plată, întrucât avea o valoare patrimonială și urmărea să promoveze vânzările produselor comerciantului care a publicat anunțul(30).

39.      Rezultă că o plată, în sensul punctului 11 din anexa I la Directiva 2005/29, nu impune ca persoana care pune la dispoziție avantajul să fie privată de acesta. Ceea ce prezintă importanță este ca avantajul să aibă o valoare patrimonială și să existe o legătură între acesta și practica comercială în cauză. Forma concretă a avantajului este irelevantă din punctul de vedere al protecției consumatorului(31). În această privință, situația unui consumator care se înregistrează pe o rețea socială este similară. Prin divulgarea datelor sale cu caracter personal, consumatorul nu este privat de acestea, la fel cum comerciantul care a publicat anunțul în cauza Peek & Cloppenburg nu a fost privat de imaginile pe care le‑a pus la dispoziție. Dimpotrivă, consumatorul îi permite comerciantului să îi utilizeze datele cu caracter personal, iar respectiva utilizare, alături de consimțământul care îi conferă acesteia caracter legal, este exploatată de comerciant pentru finanțarea serviciului.

40.      O astfel de interpretare a punctului 20 din anexa I la Directiva 2005/29 este conformă cu poziția exprimată de Comisie în comunicarea acesteia intitulată „Orientări privind interpretarea și aplicarea Directivei 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori”(32). Respectivul document precizează că directiva vizează toate practicile comerciale care implică produse etichetate drept „bonus” și nu stabilește o plată în bani drept condiție prealabilă pentru aplicarea acesteia. Comunicarea precizează că produsele prezentate ca fiind „bonus” sunt răspândite în mod special în sectorul online; cu toate acestea, multe astfel de servicii colectează datele cu caracter personal ale utilizatorilor, cum ar fi identitatea și adresa de e‑mail a acestora. Comunicarea evidențiază de asemenea existența unei creșteri a gradului de conștientizare a valorii economice a informațiilor legate de preferințele consumatorilor, de datele cu caracter personal și de alte conținuturi generate de utilizatori(33).

2.      Valoarea economică a datelor cu caracter personal

41.      În Hotărârea Meta Platforms ș.a.(34), Curtea a constatat că modelul de afaceri al rețelei sociale online Facebook se bazează pe finanțarea prin publicitate online, adaptată utilizatorilor individuali, în special în funcție de atitudinile lor de consum, de interesele, de puterea lor de cumpărare și de situația lor personală(35). Respectiva publicitate este posibilă prin alcătuirea automată a unor profiluri foarte detaliate ale utilizatorilor. Atunci când a analizat în respectiva cauză dacă o autoritate națională de concurență poate lua în considerare conformitatea cu RGPD, Curtea a observat că accesul la datele cu caracter personal, precum și exploatarea acestora au o importanță majoră în cadrul economiei digitale(36). Această importanță este ilustrată de modelul economic în discuție în respectiva cauză(37), iar accesul la datele cu caracter personal și posibilitatea prelucrării acestor date au devenit parametri semnificativi ai concurenței între întreprinderi în economia digitală(38).

42.      Rezultă că datele cu caracter personal divulgate de un consumator la înregistrarea sa pe respectiva rețea socială, precum și consimțământul acestuia care permite utilizarea lor în scopuri publicitare au o valoare patrimonială atunci când sunt puse la dispoziția comerciantului și servesc la finanțarea serviciului furnizat consumatorului. Existența legăturii certe impuse de jurisprudența menționată mai sus este de asemenea prezentă(39), dat fiind că înregistrarea pe respectiva rețea socială este condiționată de furnizarea respectivelor date și de exprimarea consimțământului pentru utilizarea lor, în timp ce publicitatea pe care datele o fac posibilă este cea care finanțează serviciul.

3.      Alte instrumente ale dreptului Uniunii

43.      Următoarele trei instrumente sunt relevante în scopul interpretării contextuale efectuate în prezenta cauză: Codul european al comunicațiilor electronice, Directiva 2019/770, care reglementează contractele de furnizare de conținut digital și de servicii digitale, și Directiva 2011/83 privind drepturile consumatorilor, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2019/2161.

44.      Cele trei directive menționate pot fi invocate în pofida faptului că obiectul acestora este diferit de cel al Directivei 2005/29. Directiva 2019/2161 a extins Directiva 2011/83 la serviciile digitale furnizate în schimbul datelor cu caracter personal și a modificat de asemenea Directiva 2005/29 însăși, în mod special prin extinderea definiției noțiunii de „produs” la servicii digitale și conținut digital(40). Astfel, legiuitorul Uniunii a adaptat ambele instrumente la economia digitală printr‑un unic act legislativ. Instrumentele menționate mai sus se întemeiază pe articolul 114 TFUE sau, în cazul Directivei 2005/29, pe articolul 95 CE, pe care articolul 114 TFUE l‑a înlocuit(41), și contribuie astfel, fiecare în domeniul propriu de reglementare, la buna funcționare a pieței interne. Ar fi inconsecvent ca aceeași realitate comercială să fie calificată ca implicând o contraprestație în sensul unuia sau al celuilalt dintre instrumentele menționate și ca gratuită în sensul Directivei 2005/29.

a)      Codul european al comunicațiilor electronice

45.      Potrivit Codului european al comunicațiilor electronice, un serviciu trebuie să fie prestat în mod normal în schimbul unei remunerații pentru a intra sub incidența definiției referitoare la serviciul de comunicații electronice. Deși directiva respectivă nu este în discuție în prezenta cauză, considerentul (16) al acesteia evidențiază modul în care legiuitorul Uniunii înțelege noțiunea de remunerație în economia digitală.

46.      Respectivul considerent precizează că participanții pe piață consideră din ce în ce mai mult că informațiile despre utilizatori au o valoare monetară. Considerentul adaugă că serviciile de comunicații electronice sunt adesea furnizate utilizatorilor finali mai degrabă în schimbul furnizării de date cu caracter personal sau al altor date decât în schimbul unei contraprestații pecuniare. Prin urmare, noțiunea de remunerație trebuie să includă situațiile în care furnizorul unui serviciu solicită date cu caracter personal sau alte date, iar utilizatorul final le pune cu bună știință la dispoziția furnizorului respectiv. Respectiva remunerație include și situațiile în care utilizatorul final permite accesul la informații fără să le ofere în mod activ, cum ar fi o adresă IP sau informațiile colectate de un cookie. Un serviciu poate fi plătit și de un terț, și nu de către destinatarul serviciului(42). Aceasta înseamnă că noțiunea respectivă include și situațiile în care utilizatorul final este expus anunțurilor publicitare, ca o condiție pentru acordarea accesului la serviciu, sau situațiile în care furnizorul serviciului stabilește un echivalent monetar pentru datele cu caracter personal pe care le‑a colectat.

47.      Din considerentul menționat desprindem două concluzii în ceea ce privește prezenta cauză. În primul rând, legiuitorul Uniunii a recunoscut că furnizarea de date cu caracter personal poate constitui o remunerație pentru un serviciu prestat într‑un domeniu conex, acela al serviciilor de comunicații electronice. În al doilea rând, legiuitorul Uniunii a recunoscut că un serviciu finanțat prin intermediul publicității sau prin stabilirea unui echivalent monetar pentru datele colectate de la utilizatori trebuie să fie considerat ca fiind furnizat în schimbul unei remunerații. Rezultă că un serviciu oferit în condițiile menționate nu poate fi considerat ca fiind furnizat cu titlu gratuit.

b)      Contracte încheiate cu consumatorii pentru furnizarea de conținut digital și de servicii digitale

48.      Directiva 2019/770 se aplică atât contractelor în temeiul cărora consumatorul plătește un preț, cât și, potrivit articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din aceasta, celor în temeiul cărora consumatorul furnizează în schimb date cu caracter personal, cu condiția ca respectivele date să nu fie prelucrate exclusiv pentru furnizarea serviciului sau pentru a‑i permite comerciantului să respecte cerințele legale(43). O astfel de excepție arată faptul că legiuitorul a avut în vedere un schimb. Un contract intră în domeniul de aplicare al respectivei directive în cazul în care comerciantul prelucrează datele în scopuri proprii, astfel cum este cazul atunci când datele unui consumator sunt colectate la înregistrarea acestuia pe o rețea socială și sunt utilizate pentru afișarea unor anunțuri publicitare personalizate.

49.      În ceea ce privește serviciile digitale, Directiva 2011/83 a fost modificată prin Directiva 2019/2161 în scopul de a include articolul 3 alineatul (1a), care reglementează contractele în care comerciantul furnizează un serviciu digital în schimbul datelor cu caracter personal provenite de la consumator(44). Având în vedere asemănările și caracterul interschimbabil ale serviciilor digitale prestate în schimbul unui preț și ale serviciilor digitale prestate în schimbul datelor cu caracter personal, acestea două ar trebui să fie supuse acelorași norme(45). Prin urmare, în scopul protecției consumatorilor, legiuitorul Uniunii a considerat că furnizarea unui serviciu digital în schimbul datelor cu caracter personal este echivalentă cu furnizarea de servicii digitale în schimbul unei plăți.

50.      Astfel cum am menționat mai sus(46), ar fi inconsecvent ca aceeași realitate comercială să fie tratată ca fiind un schimb în temeiul unui instrument și ca fiind gratuită în temeiul altuia. Exemplele furnizate în considerentul (24) al Directivei 2019/770 descriu în esență situația cu care este sesizată instanța de trimitere. Respectiva directivă se aplică în cazul în care un consumator deschide un cont pe o platformă de comunicare socială și pune la dispoziția comerciantului numele și adresa de e‑mail, care sunt folosite și pentru alte scopuri decât simpla furnizare a serviciului digital sau respectarea cerințelor legale. Directiva menționată se aplică de asemenea în cazul în care consumatorul își dă consimțământul pentru prelucrarea în scopuri de marketing a unui material care constituie date cu caracter personal, cum ar fi fotografiile sau postările pe care acesta le încarcă.

51.      Ambele aspecte ale întrebării adresate, și anume divulgarea datelor cu caracter personal și consimțământul pentru utilizarea acestora în scopuri comerciale, corespund unor situații pe care legiuitorul Uniunii le‑a prevăzut în mod expres. O interpretare a punctului 20 din anexa I la Directiva 2005/29 potrivit căreia un serviciu obținut tocmai în aceste condiții ar putea fi descris consumatorilor ca gratuit ar fi greu de conciliat cu echivalența astfel stabilită.

52.      Analizate împreună, respectivele instrumente reflectă o evoluție pe care legiuitorul Uniunii a recunoscut‑o în mod constant: în economia digitală, serviciile sunt din ce în ce mai mult furnizate consumatorilor mai degrabă în schimbul datelor lor cu caracter personal decât în schimbul unei sume, iar aceste modele de afaceri sunt utilizate în diferite forme pe o parte semnificativă a pieței(47). Acesta este contextul în care trebuie interpretat punctul 20 din anexa I la Directiva 2005/29.

C.      Interpretarea teleologică

53.      Obiectivul urmărit de Directiva 2005/29 este printre altele acela de a realiza un nivel ridicat de protecție a consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale. Acest obiectiv se întemeiază pe premisa că, față de comercianți, consumatorii se găsesc în general într‑o poziție de inferioritate, în special în ceea ce privește nivelul de informare și competențele tehnice(48). Respectiva premisă se reflectă în considerentele (7), (11), (13) și (14) ale directivei menționate, care se referă la practicile comerciale care au scopul direct de influențare a deciziilor comerciale ale consumatorilor, denaturează comportamentul lor economic sau îi împiedică să facă o alegere în cunoștință de cauză, deci eficientă(49).

54.      În acest context, un consumator căruia i se solicită să plătească o sumă știe ce anume furnizează în schimbul serviciului. Cu toate acestea, un consumator care obține acces la un serviciu prin divulgarea datelor cu caracter personal și prin consimțământul ca acestea să fie utilizate în scopuri comerciale se găsește într‑o poziție diferită. Este puțin probabil ca respectiva persoană să aibă cunoștință de valoarea economică a ceea ce furnizează sau de amploarea publicității la care divulgarea respectivelor date poate da naștere(50). Rezultă că dezechilibrul în ceea ce privește nivelul de informare, pe care Directiva 2005/29 îl are în vedere, este deosebit de pronunțat atunci când contraprestația impusă consumatorului nu este exprimată în cifre prin care să îi poată fi apreciată valoarea, astfel cum este cazul în ceea ce privește datele cu caracter personal(51).

55.      Interpretarea punctului 20 din anexa I la Directiva 2005/29 în sensul că acesta se referă doar la plata unei sume ar fi dificil de conciliat cu obiectivul acestei dispoziții. Curtea a statuat deja că interpretarea noțiunii de „plată” prevăzute la punctul 11 din anexa I în sensul că aceasta ar impune vărsarea unei sume nu ar corespunde realității practicii jurnalistice și publicitare și ar priva în mare măsură respectiva dispoziție de efectul său util(52). Același lucru este valabil și în ceea ce privește punctul 20 din respectiva anexă. Serviciile descrise ca „bonus” sunt răspândite în mod special în sectorul online, în care acestea sunt adesea finanțate mai degrabă prin colectarea și exploatarea datelor utilizatorilor decât prin facturarea unui preț(53). Prin urmare, o asemenea interpretare ar priva punctul 20 de o mare parte din efectul său util chiar în sectorul în care acesta este cel mai necesar(54).

56.      În mod similar, practicile enumerate în anexa I la Directiva 2005/29 trebuie considerate neloiale fără să fie necesar să facă obiectul unei evaluări de la caz la caz în conformitate cu dispozițiile articolelor 5-9 din această directivă(55). Un argument întemeiat pe percepția unui consumator mediu ar echivala cu aplicarea unui criteriu specific articolelor 6 și 7 din directivă, care nu își are locul în aplicarea anexei I la aceasta. Pentru toate motivele respective, poziția potrivit căreia un serviciu este gratuit ori de câte ori consumatorul nu este obligat să plătească vreo sumă nu poate fi admisă.

57.      Din cele prezentate mai sus rezultă că noțiunea referitoare la ceea ce „trebuie să plătească” consumatorul, în sensul punctului 20 din anexa I la Directiva 2005/29 coroborat cu articolul 5 alineatul (5) din această directivă, include divulgarea datelor cu caracter personal și consimțământul acordat pentru utilizarea acestora în scopuri comerciale, cu condiția ca respectivele date să nu fie prelucrate exclusiv pentru furnizarea serviciului în cauză sau pentru a‑i permite comerciantului să respecte cerințele legale la care este supus.

D.      Aspectul dacă această interpretare este repusă în discuție de alte considerații

58.      Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentele invocate de Meta referitoare la natura exhaustivă a anexei I la Directiva 2005/29, de protecția acordată deja prin RGPD și nici de libertatea de a desfășura o activitate comercială și de a presta servicii.

59.      În primul rând, Meta susține că anexa I la Directiva 2005/29 conține o listă exhaustivă a practicilor care sunt neloiale în orice situație și că articolul 5 alineatul (5) din această directivă rezervă dreptul de modificare a listei numai pentru cazul revizuirii directivei înseși, ceea ce înseamnă că respectiva listă trebuie interpretată în sens strict.

60.      În această privință, ceea ce respectivul articol 5 alineatul (5) din Directiva 2005/29 îi rezervă legiuitorului este compoziția listei, și anume care sunt practicile ce figurează în cuprinsul acesteia, iar nu semnificația termenilor în care este descrisă fiecare practică. Hotărârile invocate de Meta în această privință vizau norme naționale de interzicere a unor practici care nu figurează în anexa I la Directiva 2005/29(56). În prezenta cauză nu este vorba de vreo astfel de adăugare de practici întrucât practica în discuție este descrisă chiar în cuprinsul punctului 20 din anexa I. Necesitatea unei interpretări stricte nu rezultă nici din faptul că practicile enumerate în respectiva anexă trebuie considerate neloiale fără a fi necesar să facă obiectul unei evaluări de la caz la caz, în conformitate cu dispozițiile articolelor 5-9 din directiva menționată. Scopul respectivei liste este acela de a evita aprecieri dificile, efectuate de la caz la caz(57). Rezultă că punctul 20 din respectiva anexă trebuie să fie aplicat fără a se ține seama de percepția consumatorului mediu în speță, dar nu că termenii în care este formulat respectivul punct trebuie interpretați în sens restrictiv. Această concluzie este confirmată chiar de abordarea adoptată de Curte. În Hotărârea Peek & Cloppenburg, după ce a amintit în mod expres că anexa I conține o listă exhaustivă(58), Curtea a interpretat noțiunea de „plată”, în sensul punctului 11 din anexa I la Directiva 2005/29, ca incluzând o contraprestație care are valoare patrimonială, sub forma vărsării unei sume sau sub orice altă formă, pentru motivul că o interpretare mai restrictivă ar priva respectiva dispoziție de efectul său util.

61.      În al doilea rând, Meta susține că protecția consumatorilor în ceea ce privește prelucrarea datelor lor cu caracter personal este asigurată deja prin RGPD, în special prin cerințele de transparență prevăzute la articolul 12 și următoarele din acesta, astfel încât nu este necesară o interpretare largă a punctului 20 din anexa I la Directiva 2005/29.

62.      În această privință, RGPD asigură prelucrarea legală și transparentă a datelor cu caracter personal, în timp ce Directiva 2005/29 reglementează practicile comerciale care se află în legătură directă cu promovarea, cu vânzarea sau cu furnizarea unui produs către consumatori. În conformitate cu RGPD, un comerciant poate divulga în mod exhaustiv scopurile pentru care datele colectate vor fi prelucrate și totuși să descrie serviciul la care respectivele date oferă acces ca fiind gratuit. Descrierea unui serviciu ca „gratuit” nu constituie în sine un act de prelucrare a datelor cu caracter personal. Regulamentul menționat reglementează legalitatea și transparența unei astfel de prelucrări, și anume care sunt datele ce sunt prelucrate, scopurile în care ele sunt prelucrate și informațiile care trebuie să i se comunice persoanei vizate în legătură cu respectiva prelucrare. RGPD nu privește exactitatea unei mențiuni referitoare la condițiile în care este oferit serviciul respectiv. Examinarea unei astfel de mențiuni constituie un aspect care intră sub incidența Directivei 2005/29. Curtea a statuat, așadar, că conformitatea cu RGPD și aplicarea altor instrumente de drept al Uniunii care urmăresc obiective diferite prezintă mai degrabă un caracter cumulativ decât unul alternativ(59).

63.      Nici articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 nu conduce la o concluzie diferită. Potrivit respectivei dispoziții, această directivă nu cedează decât în fața altor norme ale Uniunii care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale, în cazul în care sunt în conflict(60). Curtea a statuat că normele care obligă comercianții să furnizeze anumite informații consumatorilor nu reglementează în sine aspectele specifice ale practicilor comerciale neloiale(61). Același lucru este valabil și în ceea ce privește cerințele de transparență prevăzute la articolul 12 și următoarele din RGPD. În orice caz, un conflict, în sensul articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29, există doar atunci când alte norme ale Uniunii impun comercianților, în așa fel încât nu le lasă acestora nicio marjă de apreciere, obligații care sunt incompatibile cu cele prevăzute de Directiva 2005/29(62). Nu acesta este cazul în prezenta cauză întrucât un comerciant poate să se conformeze RGPD și să se abțină în același timp de la descrierea unui serviciu ca „gratuit” atunci când este efectiv impusă o contraprestație.

64.      În al treilea rând, Meta susține că Directiva 2005/29 trebuie interpretată într‑un mod care este compatibil cu libertatea de a desfășura o activitate comercială, astfel cum este prevăzută aceasta la articolul 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și cu libera prestare a serviciilor, așa cum este enunțată aceasta la articolul 56 TFUE. În acest temei, Meta susține că punctul 20 din anexa I la Directiva 2005/29 trebuie să fie interpretat în sens mai restrictiv.

65.      Respectivul argument se întemeiază pe o interpretare eronată a ceea ce interzice punctul 20 din anexa I. În cazul în care un comerciant nu îi impune consumatorului nimic în plus față de costurile inevitabile vizate de respectiva dispoziție, acesta îi poate face publicitate serviciului ca fiind „gratuit” sau „fără taxe”. În mod similar, un comerciant al cărui serviciu este finanțat prin utilizarea datelor cu caracter personal este liber să informeze consumatorii cu privire la condițiile în care este oferit respectivul serviciu. Cu toate acestea, acesta nu poate descrie serviciul ca „gratuit” în cazul în care consumatorul „trebuie să plătească” pentru respectivul serviciu în sensul dispoziției menționate.

66.      Prin urmare, interpretarea pe care o propunem nu implică nicio restrângere a libertății de a desfășura o activitate comercială sau a liberei prestări a serviciilor. Aceste libertăți nu conferă dreptul de a furniza descrieri inexacte ale serviciilor și nu se ridică problema dacă restrângerile acestora sunt justificate și proporționale. În orice caz, niciuna dintre respectivele libertăți nu este absolută(63). O interdicție de a descrie un serviciu ca „gratuit” atunci când în realitate este impusă o contraprestație ar constitui în orice caz o restrângere admisibilă, deși aprecierea acestui aspect este de competența instanței naționale. O asemenea interdicție urmărește obiectivul de protecție a consumatorilor prevăzut la articolul 38 din cartă și nu impune decât ca descrierea unui serviciu să corespundă condițiilor în care acesta este oferit.

67.      Jurisprudența invocată de Meta în această privință nu susține o concluzie diferită. Hotărârile în discuție se refereau la interdicții privind comunicări comerciale care erau în esență exacte, iar Curtea a examinat aspectul dacă o interdicție generală a unor astfel de comunicări era proporțională în raport cu obiectivul urmărit(64). Nu se ridică nicio problemă similară atunci când descrierea în cauză este în orice caz inexactă.

68.      Prin urmare, niciunul dintre aceste argumente nu repune în discuție interpretarea prezentată la punctul 57 din prezentele concluzii.

IV.    Concluzie

69.      În lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) după cum urmează:

Punctul 20 din anexa I la Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) coroborat cu articolul 5 alineatul (5) din această directivă

trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „costuri”, în accepțiunea respectivului punct 20, care se referă la ceea ce consumatorul „trebuie să plătească”, include divulgarea datelor cu caracter personal de către consumator și consimțământul său pentru utilizarea acestor date în scopuri comerciale, cu condiția ca respectivele date să nu fie prelucrate exclusiv pentru furnizarea serviciului în cauză sau pentru a‑i permite comerciantului să respecte cerințele legale la care este supus.


1      Limba originală: engleza.


2      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (JO 2005, L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260).


3      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 27 noiembrie 2019 de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivelor 98/6/CE, 2005/29 și 2011/83/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului în ceea ce privește o mai bună asigurare a respectării normelor Uniunii în materie de protecție a consumatorilor și modernizarea acestor norme (JO 2019, L 328, p. 7).


4      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2019 privind anumite aspecte referitoare la contractele de furnizare de conținut digital și de servicii digitale (JO 2019, L 136, p. 1).


5      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO 2011, L 304, p. 64).


6      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2018 de instituire a Codului european al comunicațiilor electronice (JO 2018, L 321, p. 36).


7      Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) (JO 2016, L 119, p. 1) (denumit în continuare „RGPD”).


8      BGBl. 2010 I, p. 254.


9      A se vedea punctul 11 din decizia de trimitere, în care se citează Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi (C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 32 și următoarele).


10      Litera (c) a articolului 2 din Directiva 2005/29 a fost înlocuită prin articolul 3 punctul 1 litera (a) din Directiva 2019/2161 și are în prezent următorul cuprins: „«produs» înseamnă orice bun sau serviciu, inclusiv bunuri imobile, servicii digitale și conținut digital, precum și drepturi și obligații”. În versiunea aplicabilă la momentul faptelor din litigiul principal, respectiva dispoziție prevedea: „«produs» înseamnă orice bunuri sau servicii, inclusiv bunuri imobile, drepturi și obligații”.


11      A se vedea punctul 12 din decizia de trimitere.


12      Nici punctul 20 din anexa I, nici articolul 5 din Directiva 2005/29 nu au fost afectate de modificările aduse prin Directiva (UE) 2024/825 a Parlamentului European și a Consiliului din 28 februarie 2024 de modificare a Directivelor 2005/29 și 2011/83 în ceea ce privește consolidarea rolului consumatorilor în vederea tranziției verzi printr‑o mai bună protecție împotriva practicilor neloiale și o mai bună informare (JO L, 2024/825). În orice caz, termenul de transpunere a acesteia a fost 27 martie 2026, iar statele membre trebuie să aplice dispozițiile respective de la 27 septembrie 2026; aceste două date sunt ulterioare ședinței în procedura de recurs desfășurate la 3 iulie 2025.


13      A se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2009, VTB‑VAB și Galatea (C‑261/07 și C‑299/07, EU:C:2009:244, punctul 56), Hotărârea din 13 septembrie 2018, Wind Tre și Vodafone Italia (C‑54/17 și C‑55/17, EU:C:2018:710, punctul 40 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 14 noiembrie 2024, Compass Banca (C‑646/22, EU:C:2024:957, punctele 65 și 66).


14      A se vedea punctul 34 din prezentele concluzii.


15      Hotărârea din 4 februarie 2025, Keren (C‑158/23, EU:C:2025:52, punctul 50 și jurisprudența citată).


16      A se vedea de exemplu versiunile în limbile bulgară, croată, estonă, finlandeză, polonă, română, slovenă și spaniolă: versiunea în limba bulgară utilizează verbul „плати” („a plăti”) și substantivul „цена” („preț”) în locul termenului de „costuri”; versiunea în limba croată utilizează termenul „iznos” („cuantum”), care implică o sumă sau cel puțin o valoare pecuniară; în versiunea în limba estonă, termenii descriptivi sunt „prii”, „tasuta” și „ilma rahata”, acesta din urmă însemnând „fără bani”; în versiunea în limba finlandeză, „maksuton” înseamnă literal „fără plată”; versiunea în limba polonă utilizează termenul „należność”, definit ca suma datorată sau cuantumul care trebuie plătit; versiunea în limba română prevede „o sumă în plus față de costurile”; versiunea în limba slovenă prevede „če mora potrošnik plačati kakršen koli znesek” („în cazul în care consumatorul trebuie să plătească vreo sumă”) și versiunea în limba spaniolă impune consumatorului să „abonar dinero por cualquier concepto distinto […]” („să plătească bani pentru orice altceva decât […]”), ceea ce constituie una dintre cele mai explicite referiri la bani din toate versiunile.


17      A se vedea de exemplu versiunile în limbile germană, italiană, letonă, lituaniană, portugheză și slovacă: versiunea în limba germană impune obligația ca consumatorul să suporte costuri suplimentare – „weitere Kosten […] zu tragen hat”–, verbul utilizat desemnând mai degrabă suportarea unei sarcini decât plata unui preț; termenii din versiunea în limba italiană „pagare” („a plăti”) și „costo” („cost”) sugerează o plată în bani, deși utilizarea acestora într‑un sens mai general, care desemnează orice contraprestație, nu poate fi exclusă; versiunea în limba letonă include printre termenii săi descriptivi expresia „bez atlīdzības”, și anume „fără remunerație”, care desemnează mai degrabă lipsa unei contraprestații decât lipsa unui preț și prevede că consumatorul trebuie să plătească „vēl kas vairāk par obligātajām izmaksām” („ceva în plus față de costurile obligatorii”), expresie care nu precizează nicidecum ce anume este acel „ceva”; versiunea în limba lituaniană prevede că consumatorul trebuie să plătească pentru „altceva”, fără a preciza pentru ce anume; în versiunea în limba portugheză, termenii descriptivi sunt „grátis”, „gratuito”, „sem encargos” și „equivalente”; expresia „sem encargos” poate desemna un produs scutit nu doar de costuri, ci și de alte sarcini decât cele pecuniare și nicio expresie de natură pecuniară nu este utilizată nici în descrierea produsului, nici în desemnarea sarcinii care îi revine consumatorului, iar în versiunea în limba slovacă, costurile inevitabile sunt menționate doar în scopul de a fi excluse, nefăcându‑se nicio precizare în legătură cu ceea ce consumatorul plătește în plus față de acestea.


18      A se vedea de exemplu versiunile în limbile neerlandeză, engleză, greacă, maghiară, malteză și suedeză: versiunea în limba neerlandeză utilizează expresia „iets anders moet betalen dan de onvermijdelijke kosten” („trebuie să plătească și altceva decât costurile inevitabile”) și include printre termenii săi descriptivi sintagma „voor niets”, însemnând literal „pentru nimic”, care desemnează mai degrabă lipsa oricărei contraprestații decât lipsa unui preț – s‑ar putea adăuga că expresia „betalen met je gegevens” („a plăti cu propriile date”) este frecvent utilizată în limba neerlandeză în contextul în discuție; versiunea în limba engleză prevede că interdicția se aplică „if the consumer has to pay anything other than the unavoidable cost” („în cazul în care consumatorul trebuie să plătească orice altceva decât costurile inevitabile”) – termenul „pay” (a plăti) desemnează în mod obișnuit o sumă, dar poate include și furnizarea altor bunuri de valoare, iar termenul „anything” („orice”) nu aduce nicio precizare suplimentară; versiunea în limba greacă utilizează un termen care desemnează o plată, care poate fi înțeles atât în sensul restrâns al unei sume, cât și într‑un sens mai larg care include orice contraprestație, inclusiv o plată în natură; versiunea în limba maghiară utilizează expresia „az elkerülhetetlen költségén felül bármit is fizetnie kell” („trebuie să plătească orice altceva în plus față de costurile inevitabile”); comparația astfel stabilită cu costurile inevitabile sugerează că cele două elemente au aceeași natură, deși obligația de plată a unei sume nu este impusă în nicio dispoziție în mod explicit; versiunea în limba malteză utilizează un termen care desemnează un preț, termen care se referă în mod obișnuit la o valoare de natură pecuniară, lăsând în același timp nedefinit ce anume include obligația „de plată a unei sume”; versiunea în limba suedeză utilizează expresia „betala annat än den oundvikliga kostnaden” („să plătească și altceva decât costurile inevitabile”), pronumele „annat” („altceva”) având drept scop să excludă costurile inevitabile, fără a specifica însă obiectul ulterior al plății.


19      Hotărârea din 2 septembrie 2021 (C‑371/20, EU:C:2021:674, denumită în continuare „Hotărârea Peek & Cloppenburg”, EU:C:2021:674).


20      Punctul 11 din anexa I la Directiva 2005/29, care a rămas nemodificat, prevede: „[a] folosi conținutul editorial din mass‑media pentru a promova un produs, în cazul în care comerciantul a plătit pentru această promovare, fără a specifica acest lucru prin conținut ori prin imagini sau sunete pe care consumatorul le poate identifica ușor (reportaj publicitar). […]”.


21      Precum versiunile în limbile spaniolă, germană, engleză, neerlandeză și polonă. A se vedea Hotărârea Peek & Cloppenburg, punctul 36.


22      Precum în versiunile în limbile franceză și italiană, ibidem.


23      Ibidem, punctele 37-42 și 49.


24      A se vedea în acest sens și printre altele Hotărârea din 17 noiembrie 1983, Merck (292/82, EU:C:1983:335, punctul 12), și Hotărârea din 9 ianuarie 2025, Österreichische Datenschutzbehörde (Cereri excesive) (C‑416/23, EU:C:2025:3, punctul 24).


25      A se vedea punctul 26 din prezentele concluzii.


26      A se vedea punctul 35 din prezentele concluzii.


27      Prima teză a punctului 11 din anexa I la Directiva 2005/29 definește această practică drept „[a] folosi conținutul editorial din mass‑media pentru a promova un produs, în cazul în care comerciantul a plătit pentru această promovare, fără a specifica acest lucru prin conținut ori prin imagini sau sunete pe care consumatorul le poate identifica ușor”.


28      A se vedea în acest sens Hotărârea Peek & Cloppenburg, punctul 49.


29      Ibidem, punctele 20 și 46.


30      Ibidem, punctul 46.


31      A se vedea în acest sens ibidem, punctul 41.


32      JO 2021, C 526, p. 1.


33      Secțiunea 3.4, „Utilizarea mențiunii «bonus» – nr. 20”, p. 66.


34      Hotărârea din 4 iulie 2023, Meta Platforms ș.a. (Condiții generale de utilizare a unei rețele sociale) (C‑252/21, denumită în continuare „Hotărârea Meta Platforms ș.a.”, EU:C:2023:537).


35      Ibidem, punctul 27.


36      Ibidem, punctul 50.


37      Ibidem.


38      Ibidem, punctul 51.


39      A se vedea Hotărârea Peek & Cloppenburg, punctul 49.


40      Articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2019/2161, prin care se înlocuiește litera (c) a articolului 2 din Directiva 2005/29.


41      A se vedea referința din primul considerent al fiecăruia dintre respectivele acte.


42      Considerentul (16) al Directivei 2018/1972 face trimitere în această privință la jurisprudența Curții privind articolul 57 TFUE. A se vedea printre altele Hotărârea din 11 septembrie 2014, Papasavvas (C‑291/13, EU:C:2014:2209, punctul 29 și jurisprudența citată).


43      În Directiva 2019/770, noțiunea de preț include doar bani sau reprezentări digitale ale unei valori care servesc ca metodă de plată, cum ar fi bonurile electronice sau cupoanele electronice [a se vedea articolul 2 punctul 7 și considerentul (23) al acesteia], iar furnizarea de date cu caracter personal nu este prevăzută în nicio dispoziție ca metodă de furnizare a unei contraprestații.


44      Introdus prin articolul 4 punctul 2 litera (b) din Directiva 2019/2161. Articolul 3 alineatul (1a) reglementează de asemenea conținutul digital care nu este livrat pe un suport material; relevantă în prezenta cauză este extinderea la serviciile digitale.


45      Considerentul (31) al Directivei 2019/2161.


46      A se vedea punctul 44 din prezentele concluzii.


47      A se vedea considerentul (16) al Directivei 2018/1972, considerentul (24) al Directivei 2019/770 și considerentul (31) al Directivei 2019/2161. A se vedea de asemenea Hotărârea Meta Platforms ș.a. (Condiții generale de utilizare a unei rețele sociale), punctele 50 și 51.


48      Hotărârea Peek & Cloppenburg, punctul 39. A se vedea de asemenea Hotărârea din 18 octombrie 2012, Purely Creative ș.a. (C‑428/11, EU:C:2012:651, punctul 48), și Hotărârea din 12 iunie 2019, Orange Polska (C‑628/17, EU:C:2019:480, punctul 36 și jurisprudența citată).


49      Referitor la considerentele (7), (11), (13) și (14) ale Directivei 2005/29, a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 noiembrie 2024, Compass Banca (C‑646/22, EU:C:2024:957, punctul 49).


50      A se vedea punctul 31 din decizia de trimitere.


51      Același lucru se poate spune despre avantajul în discuție în Hotărârea Peek & Cloppenburg, în care permisiunea de a utiliza imagini protejate de drepturi de utilizare avea o valoare patrimonială, însă nicio o cifră asociată acesteia, prin intermediul căreia respectiva valoare putea fi determinată. A se vedea punctul 38 din prezentele concluzii.


52      A se vedea în acest sens Hotărârea Peek & Cloppenburg, punctul 42.


53      A se vedea punctele 39 și 40 din prezentele concluzii și orientările Comisiei menționate în cuprinsul acestora.


54      A se vedea punctul 54 din prezentele concluzii și punctul 31 din decizia de trimitere.


55      A se vedea punctul 27 din prezentele concluzii.


56      Hotărârea din 14 ianuarie 2010, Plus Warenhandelsgesellschaft (C‑304/08, EU:C:2010:12, punctul 45), și Hotărârea din 14 noiembrie 2024, Compass Banca (C‑646/22, EU:C:2024:957, punctul 67).


57      Hotărârea din 18 octombrie 2012, Purely Creative ș.a. (C‑428/11, EU:C:2012:651, punctul 46).


58      Hotărârea Peek & Cloppenburg, punctul 49. Atunci când Curtea a interpretat restrictiv un punct din anexa I, ea a procedat astfel într‑un mod conform cu obiectivul acestei anexe, iar nu în favoarea comerciantului: a se vedea Hotărârea din 18 octombrie 2012, Purely Creative ș.a. (C‑428/11, EU:C:2012:651, punctul 41).


59      A se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2024, Lindenapotheke (C‑21/23, EU:C:2024:846, punctul 74 și următoarele), și Hotărârea Meta Platforms ș.a. (Condiții generale de utilizare a unei rețele sociale), punctul 47 și următoarele.


60      Hotărârea din 13 septembrie 2018, Wind Tre și Vodafone Italia (C‑54/17 și C‑55/17, EU:C:2018:710, punctul 58 și jurisprudența citată).


61      Ibidem, punctele 65 și 66.


62      Ibidem, punctele 60 și 61.


63      În ceea ce privește libertatea de a desfășura o activitate comercială, a se vedea articolul 52 alineatul (1) din cartă, potrivit căruia orice restrângere a exercițiului drepturilor recunoscute prin cartă „trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți”, iar, „[p]rin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți”. A se vedea de asemenea Hotărârea din 6 septembrie 2012, Deutsches Weintor (C‑544/10, EU:C:2012:526, punctul 54 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 22 ianuarie 2013, Sky Österreich (C‑283/11, EU:C:2013:28, punctele 45 și 46).


64      A se vedea Hotărârea din 4 mai 2017, Vanderborght (C‑339/15, EU:C:2017:335, punctul 76), Hotărârea din 14 noiembrie 2024, Compass Banca (C‑646/22, EU:C:2024:957, punctul 96), care avea ca obiect o măsură impusă de o autoritate națională în legătură cu o practică care nu era enumerată în anexa I, precum și Hotărârea din 19 iunie 2025, Comisia/Polonia (Publicitate pentru farmacii) (C‑200/24, EU:C:2025:459, punctele 73 și 100).